Satul nostru Caşcalia este un sătuc aşezat în sudul Moldovei, pe malul unui rîuleţ care se numeşte Bîc. Cred că această denumire s-a păstrat de la un cuvînt rusesc ce înseamnă ˝bou˝. Aici se găsea puţină apă pentru a adăpa animalele şi mai mult boii erau cel mai bun transport. Satul se găseşte la o depărtare de vreo 50 de km de oraşul Bender. La 4 km de sat circulă trenul ce opreşte la Halta, denumirea rămasă din timpul războiului. Halta înseamnă în limba nemţească ˝oprire˝. Dar denumirea satului Caşcalia este de origine turcească, de pe timpurile cînd aceste meleaguri erau ocupate de turci. Acum mă găsesc în Germania şi mă lămuresc puţin cu limba turcă, fiindcă aici locuiesc 35% de turci. Ei au fost invitaţi pentru reconstruirea ţării din timpul războiului. Şi acum îmi dau seama de ce satul nostru şi alte sate aşa ca: Baccialia, Taraclia, Cimişlia, Caşcalia au terminaţia cuvîntului ˝-lia˝. Aceasta provine de la numele moşierului ALI. Pămînturile sînt arabile, aici rodesc multe cereale şi pomi fructiferi, lanuri de vii. După război, satul a devenit populat cu construcţii care mai de care mai frumoase. În centrul oraşului se înalţă o frumoasă biserică către care se îndreaptă populaţia în fiecare duminică. Cea mai apropiată cale ferată este gara Căinari şi centrul raional Căuşeni. Satul Caşcalia este meleagul meu natal, unde mi-am petrecut copilăria, unde am ascultat vrăjitul izvoarelor, muzica picăturilor de ploaie şi tropăitul prin ploaie cu picioarele goale.

Conferenta pedagogilor. Safaculevo. Siberia. 1950

Iată că în anul 1940 în familie s-a născut o soră a mea, Diamanta, care a vieţuit spre regret numai cinci zile. Mama a numit-o aşa în cinstea primei mele învăţătoare, ce nume înălţător! Mult am plîns eu după ea, de ce s-a dus acel copil nevinovat? Dar trebuie să spun că copiii mici pe atunci mureau des, nu mai erau nici doctori, nici medicamente. Pe cînd părinţii mei făceau serviciul lor la gara Căinari, s-a ivit şi sora mea cea mai mică, Nina. Creştea şi ea singură, neîngrijită. Părinţii erau ocupaţi mereu cu nevoile gospodăreşti, pe cînd eu învăţam la şcoala primară din Caşcalia şi trăiam la lelea Druţa. Nina creştea greu, era slabă lipită pămîntului, nehrănită la timp, pîntecărea mereu şi, lăsată soartei, vopsea pereţii cu acestă soluţie. Dar iată că a mai crescut, s-a vindecat şi a devenit un copil iubit în familie, mai ales era iubită de neamurile mamei, ei ziceau că ea seamănă cu Ţîbîrnenii. Dar eu semănăm cu tatăl meu, el era român de origine, adică era străin, precum şi a fost străin toată viaţa. Cînd tata a decedat, Saşa lui Alexei îl bocea, zicînd: “Străinelul, nostru străinel!”

Familia Ţîbîmenilor a fost o rudenie numeroasă în sat. Mama mai avea trei surori şi doi fraţi, dar rude nu chiar apropiate erau în tot satul, ba cumătri, ba nănaşi de cununie ş.a. Eu eram cea mai mare în familie şi trebuia să ajut pe maică-mea în toate treburile gospodăreşti: să fac curăţenie, să pregătesc mîncare, să spăl vasele şi, desigur, mai aveam şi o însărcinare mai de răspundere – să stau cu fratele Gică, care era mai mic decît mine cu 4 anişori. Şi eu, fiind în vîrstă de cinci ani, îmi faceam lucrul destul de conştiincios pentru educaţia fratelui, dar, mă rog, ca copil nu-mi mai dam bine seama de toate ce cunoşteau vîrstnicii. Mama trebuia să muncească în cîmp şi acasă, fiindcă tatăl era dus la concentrarea română. Ţin minte că mama îmi lăsa ceva de mîncare mai bunişoară pentru sugaciul Gică şi eu, hrănindu-1, mai scăpam pe gît cîte o bucăţică de În fine, vroiam şi eu să mă joc cu copiii din stradă şi atunci fugeam şi uitam că sînt educatoare. Deseori mă jucam cu ghimpi de salcîm, cu care pe frunze de copaci coseam cu aşa-zisă maşină de cusut, adică înghimpînd pe frunze conturul unor siluete de flori. Mama mă lăuda, zicea că voi fi o bună croitoreasă. Odată, văzînd că Gică nu vrea să doarmă, iar eu vroiam numaidecît să fug la joacă şi vroiam să zbucnesc cu fuguliţa, îmi dă prin gînd că aş putea să-i cos ploapele lui Gică şi el va dormi. Şi ce credeţi?! După prima înţepătură, a început să ţipe cît î1 ţinea gura. Am început să ţip şi eu, îmi trecuse de joacă. Nu mi-am mai dat seama de ce am facut-o. Totuşi, cinstit i-am povestit mamei ce năzdrăvenii am făcut şi cred că vă pricepeţi ce mi s-a întîmplat pentru osteneala mea creatoare. Acum stau şi privesc în albume ferecate cum eram şi eu copil şi zîmbesc ca altă dată. Copilăria e un lucru minunat. Copilăria e o poveste ce te cuprinde şi apoi te lasă şi, cînd ajungi bătrîn, ai zice că a fost copilăria frumoasă, dar a fost, azi nu mai este şi s-a perdut în infinit. Şi astăzi aş zice odată cu Eminescu: “Astăzi chiar de m-aş întoarce, A-nţelege n-o mai pot, Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot?” Astăzi Gică e bătrîn şi el şi ne aducem aminte uneori de peripeţiile ce le faceam împreună. Nu mai existau grădiniţe de copii, nu mai existau jocuri electronice, computere, dar copilăria ne părea frumoasă şi ne-a rămas în amintire pentru totdeauna. A fost pentru noi, micii, o copilărie fericită. Părinţii aveau nădejde în noi că vom asculta de poveţele lor şi ne mulţumeau pentru ajutorul nostru copilăresc.

MAMA MEA, MĂRIOARA, fusese o ţărancă născută aici în satul ei natal, Caşcalia. Ea nu făcuse multă carte, aşa era pe atunci. Copiii cei mai deştepţi puteau absolvi numai 7 clase, nu mai existau aşa obiecte ca limbile străine, lipseau pedagogi cu studii superioare, dar, terminînd 7 clase, copiii aveau o temelie adîncă în ştiinţele predate. Mama era o fiinţă de femeie foarte deşteaptă, ea se deosebea prin stăruinţa la învăţătură de alţi elevi. Ea povestea că, în anul cînd ea a absolvit 7 clase, numai 7 elevi din sat au terminat 7 clase. Mama, absolvind 7 clase a şcolii din Caşcalia, cunoscuse foarte mult. Pentru ea, cele 7 clase fusese o bună universitate. Vezi că pe atunci părinţii nu vroiau ca copiii să cunoască multă carte, mai bine să se ocupe cu treburi gospodăreşti, cu munca în cîmp, să îngrijească de vite ş.a. După război, mama lucra ca educatoare la grădiniţa de copii. În sat au fost înfiinţate primele instituţii sovietice. Mama, numită de consăteni Mărioara sau Maruşca, era o fire de om foarte bun la suflet. Femeile din sat veneau la mama după pui de flori, căci, dacă erau de la Maruşca lui Modigă, se prindeau imediat. Pe atunci în copilăria mea, ţin minte că nimeni nu vindea, ci totul se dăruia. În grădiniţă, mama nu sădea legume după cum făceau alte vecine, dar sădea cele mai frumoase flori. Vecinei din dreaptă îi părea rău că în grădina noastră cresc aşa flori frumoase. Noi le îngrijeam cu mare dragoste şi suflet, mama chiar vorbea cu florile, le lăuda că sînt atît de vrăjitoare şi minunate acele făpturi a lui Dumnezeu. De ciudă şi invidie vecina arunca gunoi peste minunatele flori. Mama însă nu se supăra, dar se gîndea cum ar face ca această femeie ră să priceapă ce daună face. De aceea, de fiecare dată îi arunca buchete de flori peste gard în grădina ei nemăturată. Vecina şi-a cerut scuze şi se mira ce inimă bună are vecina ce creştea florile şi de atunci ea a devenit o vecină mai bună.

Dar noi, copiii, am crescut, am învăţat şi am părăsit casa părintească. De cîte ori veneam acasă, mama ne cocea plăcinte şi ne cînta cîntecul ei de jale: “Astăzi plînge şi cuptorul, după voi, copiii mei, lăcrămează chir şi hornul, nu mai coc plăcinte pentru voi”. Ea ne zicea că a avut trei copii cu trei noroace “trei s-au dus, rămas-a dorul şi dragostea pentru ei, astăzi plînge şi cuptorul, după voi, copiii mei, fecioraşii tatei, dragii mei feciori, mama vă aşteaptă cu drag şi cu dor, a sosit şi timpul să veniţi la noi, fecioraşii mamei, că ni-i dor de voi”. Numai iubirea părintească este o iubire către copiii săi eternă şi neînţeleasă, care suceşte minţile, pînă cînd sîntem copii şi încă nu avem noi copii. Dar cînd sîntem lîngă părinţi ai impresia că această perioadă de viaţă nu se va sfîrşi niciodată. Aceasta e vîrsta întrebărilor, dar timpul este roata universului, el este de fiecare dată exact şi nu ascultă nici o explicaţie. Timpul dăruieşte oamenilor viaţa, dar peste cîtva timp o ia înapoi. În acea vîrstă nu-ţi dai seama ce înseamnă mama. O, mamă, gîndul îţi era numai la noi, nu aveai o clipă de odihnă. Lacrimile erau un bun medicament pentru bolile tale, lacrimile tristeţii şi a bucuriei omeneşti. Lumea s-a născut dintr-o lacrimă a lui Dumnezeu, spune o legendă populară şi femeile plîng mai mult decît bărbaţii de cinci ori. Mai vino, mamă, măcar odată-n vis, căci sînt singură şi mă lupt în taină, întinde-ţi braţele spre mine şi dojeneşte-mă de bine. În viaţa de apoi s-ar putea să ai mulţi prieteni,1a care să ţii mult, dar niciodată nu vei mai simţi dragostea şi blîndeţea pe care doar o mamă ţi le poate oferi. Domnul să te binecuvînteze acolo unde eşti acum. O lumînare – pentru dragostea de mamă – voi înălţa în mijlocul stelelor, flacăra ei pură să ardă veşnic în faţa tronului lui Dumnezeu.

Cînd se organizase sovhozul, Drumul Nou, în sat la noi, mama îşi luase un angajament de a îngriji viermi de mătase. Acest lucru trebuia mama să-l facă acasă, fiindcă în gospodăria sovhozului încă nu erau construite anumite încăperi pentru îngrijirea viermilor de mătase. Această ocupaţie era interesantă. De la început, mama primea 2—3 grame de viermişori atît de mici, încît se vedeau numai ca un vîrf de ac. În primele zile, era de ajuns să-i hrăneşti numai cu cîteva frunze de agude. Pe zi ce trecea, creşteau văzînd cu ochii şi le trebuia cît mai multă hrană, doar ei se hrăneau numai cu frunze de agude sau şorcov. Ei cronţăiau frunza aşa de iscusit, de-ţi era mai mare dragul privindu-i rozînd frunza de la un capăt la altul. Noi trebuia s-o ajutăm pe mama să strîngă saci întregi de frunză de agude. Noi ne căţăram pe vîrfuri de copaci şi mereu eram ocupaţi cu dobîndirea acestor frunze. Înainte de a începe ţesutul mătasei, viermii cronţăiau foarte multe frunze şi această perioadă de dezvoltare a lor era cea mai importantă, o perioadă de 2 luni.

După aceasta, venea timpul formării gogoaşelor. Atunci noi trebuia să aducem lăstari pe crengile cărora viermii îşi întindeau mătasea şi o depuneau ei pentru a-şi forma gogoaşa, înăuntrul căreia îşi găseau mai apoi mormîntul, căci din cadavrul viermilor se iveau fluturii, care îşi depuneau iarăşi ouşoarele acestea mici, care iarăşi se dezvoltau în altă generaţie de viermişori de mătase. După ce toţi viermii îşi găteau gogoaşa, noi le strîngeam şi ele erau transportate la Bender, la combinatul de mătăsuri. Apoi, în ceaunuri mari, gogoaşele se ferbeau şi se elimina acest fir de mătase foarte subţire, din care se prelucrau diferite stofe fine. Pentru acest lucru deosebit se plăteau foarte ieftin aşa zise-le lucrătoare. Asemenea muncă era foarte migăloasă şi cu răspundere. Mama avea mereu grijă ca viermii să nu fie flămînzi sau nu cumva să se schimbe temperatura în încăpere. Această situaţie era foarte periculoasă pentru ei. Era dăunător desigur ca frunză să fie umedă, de exemplu, după ploaie. Vai de capul mamei, era mereu îngrijorată de starea viermilor. Casa cea mare era eliberată pentru creşterea viermilor de mătase. Pentru noi copiii, desigur, această ocupaţie era nespus de interesantă. Să auzi cum cronţăie viermii şi să vezi cît de iscusit ei o rodeau de la un capăt la altul. Dar pentru mama nu mai exista nici sărbătoare şi nici pauză în această perioadă de dezvoltare a viermilor. Acum, cred eu că nu mai există adevărata mătase, adică adevărata mătase se transportă din alte ţări, cum ar fi din China. Acum peste tot se vinde numai mătase artificială. În ultimii ani, mama ţesea covoare, tăia mereu lente din cîrpe. Numai ce auzeai cum bătea din spadă la covoare şi mai ales ea ţesea noaptea, cînd toată lumea dormea, dar pe ea n-o lua somnul, fiindcă avea tensiunea ridicată şi se temea, săraca, să nu moară prin somn. Totuşi de tensiune n-a scăpat, ea şi-a jucat rolul în ultimile sale zile.

TATĂL MEU, MODIGA ION, a fost un om foarte talentat, cînta foarte frumos la vioară. A lucrat director de şcoală în satul Caşcalia. El organiza serate interesante, organiza grupe de dansatori cu care ocupase primele locuri la olimpiade şi concursuri raionale. Într-un timp a lucrat ca notar şi primar în sat. Fiind român de origine, avea o dicţie extraordinar de frumoasă. De o statură şi ţinută frumoasă, inteligent şi deştept, era foarte stimat de oamenii din sat. Terminînd studiile pedagogice în Timişoara, România, el îşi alege locul de muncă pedagogică în satul Caşcalia, raionul Căuşeni. Aici o observase pe tînăra Marioară ce numai terminase 7 clase, tinerică, frumoasă şi bogată după cum se considera în sat. Ea a fost înfiată de Timofei Ţîbîrnă, om înstărit şi văzut în sat, căruia nu i-a dat Dumnezeu copii. Maruşcuţa era cea mai dulce fiinţă în acea familie. În curtea lui Timofei Ţîbîrnă se înălţau două case, o curte mare, lanuri de grîne şi vii. După cum tînărul pedagog numai avea nimic în afară de bastonul şi vioara ce îl însoţeau mereu, se gîndise că Mărioara ar fi o bună candidatură de soţie, măcar că ea era cu 13 ani mai tînără. Tot mai des în casa lui Timofei se afla ca oaspete tînărul pedagog. El se îndrăgostise întocmai, privind-o pe Maruşcuţa gospodărind pe lingă casă, harnică ca o furnicuţă. Din vorbă în vorbă, la un pahar cu vin, tînărul îndrăznise să o ceară ca mireasă. Cînd deadea Timofei îi povestise despre convorbirea cu tînărul pedagog, fata se fîstîci şi, roşie ca macul, spuse că nu vrea să se căsătorească, că e prea tînără pentru a forma o familie şi încă nu înţelege nimic în acest domeniu. Dar Ionică tot mai des insista la căsătorie şi fiindcă fata tot zăbovea, Ionel cam dădea pe la crîşma din sat şi îşi cînta cîntecul la vioară:

 
“Cînd se duce lumea la culcare, cine umblă beat prin cîrciumoare?
Este Ionel, bată-l norocul, care bea ca să-şi mai stingă focul,
Focul, care frînge inimioara, fiindcă nu-1 iubeşte Mărioara.”