Caşcalia – Meleagul meu Natal

Mi-i drag şi scump meleagul meu,

Cu holdele de grîne coapte,

Mă cheamă cărăruile mereu

Şi mama mă aşteaptă-n poartă

Unde nu m-aş afla, port mereu în suflet dorul şi dragostea faţă de baştină.

Aici mi-i baştina şi aici mi-am petrecut copilăria. De ce baştina îmi este aşa de scumpă? Îmi aduc aminte de mirosul pîinii coapte în cuptorul bătrînesc, pe podul cuptorului cu jăratec de ciocleji, fără tăvale, ci pur şi simplu. Bunica aşeza pîinea pe foi de hrean sau pe foi de varză. Ce gustoasă era! Îmi plăcea acea pîine nu mai ce scoasă din cuptor cu cojiţa parcă prăjită.

Meleagul meu natal e şi Moldova. Ea pare fi o statuie ridicată în cinstea palmelor lui Dumnezeu care demult, la facerea lumii, au modelat aceste frumuseţi menite să bucure ochiul, să mîngîie sufletul şi să-l facă pe acest popor să fie mîndru de plaiul natal.

BAŞTINA mi-a fost mirosul de lapte sau chişleag, aşa îi zicea bunica. Mama cocea pîine gustoasă, dar mie îmi părea că a bunicii este mai mirositoare. Baştina îmi este prispa de lîngă casă, cărăruile printre spini şi cînepă pe unde alergam desculţ şi mă usturau picioarele.

Baştina este amintirea cînd treceam pe cărăruia spre bunica Mărioara şi mă lătrau cîinii mătuşii Mîica. Baştina îmi este gustul de mămăligă cu brînză de oi şi jumări…

Cu cuvintele lui Grigore Vieru aş zice: “Ador meleagul meu natal, iubesc eu casa părintească, Şi-n fiecare zi, mă uit mereu pe geam, Şi parc-o văd pe mama la fereastră.”

Parintii mei. Cascalia. 1932

Toate acestea îmi împlinesc sufletul, amintindu-mi copilăria. Copilăria mea n-a fost aşa de fericită ca a copiilor de astăzi, dar fericită într-un fel anume în sufletul meu copilăresc de odinioară. Dar timpul nemilos se duce şi nu poţi întoarce nimic înapoi, rămîi cu amintirile plăcute.

Deseori visez şi gustul pîinii, mirosul gliei arate cu plug de lemn, cărăruia cu praf, ce-mi îngropa picioarele goale în el sau bolovanii de pe marginea drumului, salcîmul de la poartă, îmbătarea cu mirosul florilor de salcîm, florile garafilor gălbui ce le sădea mama în grădiniţă. Dar ce frică aveam de puntea ce mă clătina, puntea ce lega cele două maluri ale rîpii din mijlocul satului care ducea spre lelea Druţa. O amintire dulce aduce plăcere sufletului meu de copil şi bucăţica de pîine în casa lui Badea Hariton şi a lelei Druţa.

Amintirile din copilărie sînt o operă de maturitate cu experienţa sufletului de astăzi. Desigur, baştina cu blîndele coline, cu pomi înfloriţi de primăvară ce-mi tulburau vraja ochilor, acela era visul farmecului şi cele negre retrăiri a gîndurilor şi sentimentelor de astăzi. Pe vremuri, cînd copiii nu aveau telefoane mobile şi nu erau dependenţi de calculator sau tehnologie, viaţa lor avea alt sens.

A trecut prea mult de atunci, deşi amintirile sînt mai vii ca oricînd în sufletul meu.

Deseori adulţii şi-ar zice: “Copilărie, dulce copilărie unde eşti?” cu dealul verde cînd zburdam cu aripi de înger… Da, copilăria este o lume fermecată, duioasă, dulce. Copilăria e soarele dimineţii ce îţi dă o rază caldă tot restul vieţii, dar e foarte trist cînd ea trece fulgerător. Copilăria este vîrstă la care sîntem cel mai aproape de Dumnezeu şi de toate tainele existenţei, în ea plîngem şi rîdem, ne supărăm şi iertăm. Dacă vor citi copiii de astăzi vieţile noastre din copilărie, poate vor spune că am dus o viaţă grea, dar eu eram fericită cu ceea ce aveam pe acele timpuri într-adevăr grele.

Părinţii mei

Cînd înfloreau copacii şi mirosul florilor răspîndeau aroma plăcută de primăvară, la 4 martie, părinţii mei mi-au dat viaţa dăruită de Dumnezeu. De aici începe tărîmul magic al copilăriei în sătucul Caşcalia, raionul Căuşeni din Moldova, într-o familie de slujbaşi.

TATĂL MEU, MODIGA ION, român de origine a fost venit din judeţul Vaslui, satul Ţuţcani, România. Aici şi-a format familia şi a rămas pentru totdeauna. Mama mea, Marioara, era dintr-o familie de Ţîbîrneni din satul Caşcalia, o familie foarte înrudită, în familie creşteau 7 copii. Dar mama a fost luată “de suflet” de un frate de al tatălui ei, Ţîbîrnă Timofei şi teotea Domnica. Copilăria mea se regăseşte mai mult în poala bunicii mele Domnica pe care de abia o ţin minte şi ea mereu îmi cînta cîntecul de leagăn. Fiind mai mărişoară, tot o întrebam pe mama de unde, totuşi, m-a luat pe mine. Cu glasul greu de griji, mi-a zis: “Te-am plămădit în trup, copila mea, precum albina plămădeşte mierea. Ţi-am aşternut în leagăn trandafiri crescuţi în nopţi de umbre şi lumini, în veghea mea de chin îngreunată te-am mîngîiat cu a genelor mişcări şi te-am scăldat în calde revărsări de dragoste adîncă şi curată, căci tu-mi eşti dulce ca mierea, frumoasă ca un trandafir şi gingaşă la mîngîiere. Şi lacrima-mi căzuse pe al tău obrăjor, fiindcă nu ştiu ce soartă te aşteaptă. După mulţi ani tot mă plîngeai că nu am avut noroc în viaţă. Ştiam că nu mai eşti a mea şi eu rămîn ca un stînjinel bătut de nea pe care nici o rază nu-1 învie.”

Mama – ce cuvînt înălţător – primul nostru cuvînt. Ce sentiment de dragoste ne învăluie sufletul şi un chip sfînt ne apare în faţa ochilor atunci cînd îl rostim. Bine o cînta pe mama scriitorul G.Vieru: “o fire blîndă, femeie muncită, izvorul tuturor fiinţelor este mama, fiindcă ea ne-a dat viaţa. Mama ştia pe de rost o poezie cu numele “Şapte pui şi o biată mamă”. Cu durere în suflet povestea cum pasărea mamă îşi hrănea puişorii ce o aşteptau cu gurile căscate, ca mama să le pună în cioc un viermişor. Dar puii au crescut şi au uitat cine le-a adus vermişorii. Cînd s-a întors la puii ei cu hrana, găsise cuibul gol şi amuţit. Atunci ea a continuat să caute puişorii pînă i-a albit pana, pînă cînd, în cioc, seminţa a-ncolţit.

Ce înseamnă o mamă? Ea este dragoste, iubire, sacrificiu, ajutor, prietenie, călăuză, sfătuitor, corectitudine, sinceritate, sprijin şi ea toată viaţa ne plînge amarul.

Mama semăna cu bunica Mărioara, mereu cu un zîmbet de om bun şi lucire de înţelepciune la colţul ochiului. Bunica Mărioara venea dintr-o familie de oameni înstăriţi din satul Tănătari, raionul Căuşeni. Deseori ea ne povestea cum bunelul Ion Ţîbîmă a furat-o pe ea din satul Tănătari şi a adus-o în Caşcalia.

Copilăria e uşoară. Ce-i pasă copilului cînd mama şi tata se gîndesc la neajunsurile şi nevoile vieţii? Mai des mama n-avea din ce ne face mîncăruri gustoase, ne lăsa o bucată de mămăliguţă şi pleca în cîmp de dimineaţă. Ca să căpătăm dulciuri, ne căţăram în salcîmul de la poartă şi cronţăiam cu cel mai mare gust acei fragezi lăstari. Mai tîrziu, în grădină aveam sădiţi nişte pomi fructiferi şi, cînd ni se lăsa o foame nemaipomenită, mîncam fructele cele verzi şi amare, care ne curmau pîntecele. Şi ce mai păţeam, vai de noi! Să vezi pe urmă ce mai pîntecăream. Cînd venea mama din cîmp ne găsea adormiţi, murdari şi vai de noi. În familie eram trei copii: Gică, Nina şi eu, Veronica.

Biata mamă, Dumnezeu s-o ierte, mult a mai muncit şi a suferit în viaţă. Acum o privesc ca dintr-o mare îndepărtare de vis, ochii ei căprui, umeziţi deseori de o lacrimă care putea fi semnul unei ascunse tristeţi, erau umbriţi de negrele gene stufoase şi sprîncenele dese, părul îl avea prins lîngă urechile mici cu agrafe şi strîns apoi intr-un coc mic. Faţa era albă şi trasă şi fruntea înaltă tăiată sever, cu buze pline. O tipică ţărancă muncitoare cu palmele bătătorite de sapă, hîrleţ şi de coasă. Mama cu iscusinţă putea face toate lucrurile femeieşti şi bărbăteşti, deasemenea. Dis-de-dimineaţă ea aranja toate lucrurile gospodăreşti, după care pleca în cîmp. Întorcîndu-se de la munca în cîmp, se apuca de alte treburi. Pînă noaptea tîrziu dîrdîia maşina de cusut. Se făcu de nevoie şi croitoreasă. Toate hăinuţele noastre erau cusute de ea, ştia cum să combine diferite peticuţe de materie sau împletea, torcea, croşeta. Totul în casă era pregătit de mîinele ei truditoare. Din cele mai vechi haine mereu tăia lente de materie diferită cu care ţesea ţolişoare de aşternut pe jos. Nu mai avea timp să vorbească cu cumetrele, era mereu ocupată. Pentru a dovedi să faci toate lucrurile casnice, spunea ea, trebuie să faci cîte două-trei lucruri deodată, dar să le faci cu stăruinţă.

Casa bătrînească fusese zidită încă de unchiul Timofei în mijlocul grădinei, era lipită cu lut, nu era pe atunci ciment. De aceea, mama mereu avea grijă să înnoiască faţa casei. În fiecare vară, da jos lutul ce s-a cojit şi lipea din nou cu lut şi baligă de cal. De aceea ea strîngea acest material de construcţie şi-l păstra, mereu avea de lipit. După aceasta, ea văruia frumos casa şi trăgea brîiele, aşa numea ea partea de jos a peretelui vopsită cu negru. Cu mare iscusinţă trăgea firul de aţă cu care făcea brîiele la casă. Pe atunci nu se găseau vopsele sau erau foarte scumpe şi de aceea ea combina diferite feluri de plante pentru a vopsi uşorii sau împrejurul ferestrelor.

Deasupra foişoarelor verzi, ca o streşină, crescuse bogată o viţă de vie cu struguri cu boabe mari, negri-albăstrii, răspîndind un miros dulce-acrişor. Toamna, cînd adia vîntul, casa întreagă plutea în beţia parfumată a ciorchinilor mereu sănătoşi, pătînd sîngeriu tencuiala de lut a casei. Frumos îngrijită era şi bucătăria de vară cu ferestrele ascunse de ciorchinii de poamă albă, văruită toată în albul varului curat. În mijlocul ei – o masă lungă şi butucănoasă de lemn de stejar, închipuită din bardă, peste care spînzura necontenit, pînă la podele, o faţă de masă, brodată pe margini cu rîuri roşii. Şase scaune ocoleau masa. Pe perete în colţ era atîrnată o iconiţă cu Maica Domnului. Prin ogradă, mama stropea cu apă praful şi mă punea pe mine să mătur, eram ca de trei – patru ani şi nu mai aveam eu putere să mătur bine, dar mă străduiam.

Acum i-aş spune cu cuvintele poetului:

 
“O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi,
Pe freamătul de frunze, la tine tu mă chemi.
Deasupra criptei negre a sfîntului mormînt, se scutură salcîmii de toamnă şi vînt,
Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău, mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”
 

Ţin bine minte că, deseori, mama mă lua cu ea la muncă în cîmp, fiindcă n-avea cu cine mă lăsa acasă. Eu era cea mai mare şi prima. Prelucra mama viţa de vie cu sapa, iar aici creştea un chirău, vai şi amar! Îl tăia, bătînd cu sapa în pămîntul uscat de arşiţa de soare, neapărat de cu toamnă, doar n-avea cu ce îl ara. Toată ziua muncea fară întrerupere în arşiţa soarelui. Pe mine mă lega de un nuc ce creştea la marginea lanului de vie ca să nu mă piardă, îmi lăsa ceva de mîncare, dar pentru toată ziua era puţin. Mama n-avea timp să stea cu mine, de aceea eram lăsată în voia soartei. Plîngeam cît plîngeam şi apoi mă linişteam, fiindcă mama îmi explica că e nevoită să muncescă, mîine avea alt lan de prăşit. Nu mai ştiu ce puteam eu să înţeleg la patru ani, dar aşa era situaţia. Părinţii noştri nu mai aveau ei timp pentru educaţia noastră, în mare greutăţi am fost crescuţi. Eram nevoită să stau legată de un copac că altfel putea să nu mă găsească mama acolo unde m-a lăsat. Mama trebuia să se isprăvească cu toată gospodăria, fiindcă tătăca făcea concentrarea în armata română. Eu, fiind flămîndă, mîncînd ţărînă şi plîngînd întruna, în sfîrşit adormeam cu faţa în ţărîna din jurul copacului. Mama era hăt departe în deal, nu-mi putea auzi suspinele mele.

După ce mama termina de săpat lanul de vie, trebuia să alerg după mama la fuguliţa cu picioarele goale, prin bolovani, pînă în sat – erau la vreo 4 km depărtare. Aş fi vrut ca mama să mă mai сruţe, dar şi ea era chinuită şi obosită, se grăbea să întîlnească vaca pentru a o mulge, aşa că mai mult de-a tîrîitelea ajungeam acasă. Flămîndă, obosită, murdară şi plînsă, adormeam cu stomacul gol pînă ce mama mai facea ceva de mîncare. Deadea Timofei, de care a fost înfiată mama mea, avea cîteva desetine de pămînt arabil, pămînt propriu, şi un lan de vie. După ce au decedat bunicii, pămîntul trebuia prelucrat, de aceea toată povara muncii a căzut pe umerii mamei. Ea era nevoită să lucreze cu ziua la alţi consăteni mai înstăriţi, ca, pe parcurs, s-o ajute şi ei cu mijloace tehnice să-şi prelucreze bucata de pămînt.

Şi, ca să vezi, soarta îşi joacă rolul. Pentru acest pămînt, mai tîrziu, familia noastră a fost numită familie de bogaţi, culaci le ziceau ruşii, şi în anul 1949 am fost deportaţi în fundul Siberiei, în regiunea Kurgan, raionul Safaculevo, în sovhozul Ialani.

Uneori mă frămîntă subiectul umbrei nemiloase a omului. Mama muncea în cîmp şi acasă, o muncă distrugătoare, mistuitoare, iar noi, copiii, eram rămaşi soartei. Noi nu aveam pe atunci jucării. Ţin minte că ne jucam “de-a harbujii”. În mijlocul drumului, din praf de ţărînă făceam grămăjoare care se numeau harbuji. Jocurile mele erau numai acelea create de mine însămi, din petici vechi. Le înfăşam într-un scutec, mă rog, parcă erau copii mici de care aveam grijă să-i legăn şi să le cînta cîntecul de leagăn ce î1 auzisem de la bunica. Mai tîrziu, tataica îmi confecţionase unele jucării din lemn, cărucior sau pătuc, unde puneam păpuşa să doarmă. Dar nu mai ţin minte să fi avut şi alte jucării cumpărate. Toată ziua stăteam singurică acasă, nu mai aveam cu cine schimba o vorbă, în afară de păpuşa cea de cîrpe. Cea mai bună prietenă a mea era Saşa, care, pe urmă, îmi devenise rudă, căsătorindu-se cu un frate a mamei. Celelalte vecine, Olga şi Ioana, nu-mi plăceau.