Între timp, Mărioara se îndrăgostise, tot mai tare îi apăsa inima, văzîndu-1 trecînd pe lîngă casa lor cu un costum frumos, cu pălăria şi bastonul. Mărioara î1 iubea grozav, nu-şi mai găsea locul, dar vezi că deadea Timofei nu mai vrea să aibă un ginere hoinar, fără pămînt şi avere. De tînărul pedagog erau îndrăgostite toate fetele din sat, dar se gîndeau că sînt simple ţărance şi nu sînt de nasul acestui inteligent băiat. Ele îi cîntau: “Ce-ai găsit, Ionel, la Mărioara, ce ţi-ai pus pe flăcări inimioara? Pentru ce te plîngi tu, măi băiete, cînd pămîntul este plin de fete?” Dar pentru Ionel exista numai o fată în sat – Maruşcuţa. Acest cîntec era preferatul tuturor consătenilor. După ce în sat s-a sărbătorit cea mai frumoasă nuntă, această pereche de tineri erau invitaţi mereu la petreceri, cumătrii, nunţi şi toate petrecerile se începeau cu cîntecul preferat al consătenilor: “Ionel, Ionelule, nu mai bea, băiatule”. Apoi, cînd lua el vioara cea îndrăgită şi trăgea primul acord la vioară şi răsuna o dulce melodie, “Ciocîrlia”, toţi stăteau cu gurile căscate, după cum se zice în popor. Sau cînta într-o seară la vioară, aici lîngă inima mea şi din strunele ei, ca şi din ochii mei, şir de lacrimi curgea. El cînta cu un tenor minunat… Avea un dor nemîngîiat, fiindcă a plecat de acasă după ce terminase studiile pedagogice fară voia părinţilor. A trecut graniţa peste Prut şi aşa s-a pronunţat soarta să rămînă pentru totdeauna în Moldova: “Şi geme vioara pe strune de foc, În suflet îmi picură doar nenoroc…” El suferea mereu pentru patria ce o părăsise, şi-şi cînta amarul… Şi-şi aducea aminte de casa părintească din Ţuţcani, de părinţii şi mai ales de mama, care mereu î1 plîngea că a plecat şi el era cel mai iubit, fiind mezinul. Şi atunci el le zicea: “De ce m-aţi dat la învăţătură? De ce m-aţi dus de lîngă voi? De ce m-aţi dus de acasă? Să fi rămas fecior la plug, să fi rămas la coasă”. Şi el se gîndea, dacă nu ar fi plecat la învăţătură, nu se plîngeau părinţii de soarta lui: “Şi-atunci eu nu mai rătăceam, pe-atîtea căi răzleţe, şi-aveaţi şi voi în curte acum – un stîlp la bătrîneţe”. Tatăl meu venise în familia Ţîbîrnă fară bogăţie şi avere. Bogăţia lui a fost talentul, vioara, bastonul şi profesia frumoasă de pedagog. Cîteodată, cînd mama era obijduită de tatăl meu, deadea Timofei îi zicea: “Ia-ţi vioara şi bastonul şi pleacă”! Da, tot timpul el a fost străin pentru neamurile Ţîbîrnenilor. Într-un fel, am fost şi eu străină, fiindcă semănăm cu tatăl meu. Dar soarta este soartă. Părinţii mei au vieţuit împreună aproape 50 de ani, au păstrat căsătoria prin acele nevoi şi chinuri. Cu o lună înainte de a se împlini cei 50 de ani de căsătorie, mama a decedat şi, pe patul ei de moarte, ea şi-a adus aminte, cum noi copiii am dorit să le sărbătorim acest eveniment – nunta de aur…

Scoala primara № 22. Chisinau. 1980

Au trecut anii şi eu de acum am încărunţit şi pe unde numai nu i-a necăjit şi pe ei soarta. Au fost vremuri grele, război, sărăcie, foamete, ocupaţie ba de ruşi, de români, de turci, Siberia, de care se temeau toţi pe atunci. Cică secretul soartei rămîne veşnica ghicitoare pentru toţi şi fiecare din veac în veac, din an în an, din zi în zi, din oră în oră. Bătrîneţea este o lege a firii. Tatăl meu a vieţuit 96 ani, o vîrstă foarte înaintată. Se zice că viaţa care durează mai mult este un semn de civilizaţie, este un dar de la Dumnezeu şi o cucerire, o ocazie extraordinară pentru o convieţuire mai umană şi valoarea omului se măsoară după greutăţile prin care a trecut. Dificultăţile îţi întăresc mintea aşa cum munca fizică îţi întăreşte corpul.

După ce mama a decedat, tatăl a supraveţuit încă 13 ani, anume atîţia ani cu cît el era mai în vîrstă decît mama:

– Cum te simţi?

– Da cum? Totdeauna singur, căci numai singurătatea îţi aduce împlinirea.

– Mai vezi ce citeşti?

– Cam rău văd, dar dacă nu citesc, simt că pierd contactul cu întreaga lume.

– Doar ai prieteni, poţi lua un pahar de vin cu ei.

– Asta e adevărat, dar cărţile sînt cei mai tăcuţi şi constanţi prieteni.

– Da, cărţile sînt cei mai accesibili şi înţelepţi consilieri şi cei mai răbdători profesori.

– Cum mai înfrunţi problemele vieţii singurel?

– Problemele aduc experienţa, iar experienţa aduce înţelepciunea.

Da, într-adevăr, înţelepciunea unui om bătrîn este şi o viaţă organizată. Inteligenţa unui individ se măsoară în cantitatea de incertitudini pe care e capabil să o suporte. Tatăl a fost capabil să se îngrijească, să se poarte cu consătenii, respectîndu-i, de a-şi lua pălăria din cap şi închinîndu-se pînă la pămînt. Aşa a fost pînă la 96 de ani.

– Ce să fac, nu mă plîng, doar viaţa se scurtează sau se lungeşte în funcţie de curajul persoanei respective.

Acelea au fost ultimile cuvinte ale unui om inteligent şi curajos. Glasul frumos de tenor şi l-a păstrat pînă la adînci bătrîneţi. Mereu îşi cînta cîntecul preferat: “Bătrîneţe, haine grele, ce n-aş da să scap de ele, trec zilele trec şi eu, îmbătrînesc şi-mi pare rău”. În viaţa lui el n-a gustat nici o pilulă pentru careva boală şi nici nu a suferit de boli. Cînd fuma, îl mai auzeai tuşind, după ce a lăsat fumatul, era totdeauna sănătos. În ultimii ani nu mai putea să cînte la vioară, îi tremurau degetele şi era cam trist. La 96 de ani el nu uita lucrurile, creierul lui era mereu antrenat.

– Dragostea către oameni este o limbă pe care surzii o pot auzi şi orbii o pot vedea.

– Dar sînt oameni diferiţi.

– Dar să ştii, fiica mea, chiar şi printre ghimpi se nasc trandafiri. Pentru dragostea unui trandafir, trebuie să suporţi spinii. Mintea omului nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins.

Tatăl meu a avut o viaţă zbuciumată, conţinutul căreia cuprinde o ironie amară. Soarta l-a zdruncinat şi împins în multe locuri, alergînd după speranţe irealizabile. Şi acum, privind pietrele funerare de pe mormînt îmi fac grele impresii despre ei, părinţii noştri, Ion şi Mărioara. Aici se reîntorc amintirile despre ei, ce mi le-au făurit în mintea mea. Gîndurile mă izbesc spre acea zi, zi de Paştele Blăjinilor. Mi se zbate inima de cele mai puternice impresii ale unei zile triste şi reci de toamnă, cu noroi, abia se mişca automobilul în care î1 petreceam pe tatăl meu pe ultima cale. Eu cu sora mea, Nina, stam lîngă sicriul din maşină, dar fratele Gică cu cumnata mea, Lora, conduceau funeraliile spre ţintirimul din dealul Caşcaliei. Trecînd pe lîngă fosta casă părintească din drum spre ţintirim, cortegiul s-a oprit, şi tatăl meu trebuia să-şi ia rămas bun de la acel pămînt sfînt, stropit de sudoarea şi lacrimile sale. Aici se înălţa o casă frumoasă construită de medicul veterinar, un om străin venit din alte părţi. Doamne, ce timp mai era… Şi de ce omul nostru, consăteanul nostru, nu a luat seamă ce face, nu le-au mai întors casa părintească. A izbucnit un bocet parcă venit de sub pămînt, un bocet cu adînci suspine. Pe locul acesta, tatăl îşi găsise oprirea şi frămîntarea, aici şi-a depus ultimele forţe, de aici şi-a lăsat baştina, de aici a fost deportată familia noastră în Siberia. Salcîmul din poartă rămăsese zdrobit de ani parcă îşi lăsase ramurile lui aplecate spre pămînt şi el îşi luase ultimul rămas bun de la acel ce l-a sădit, de la fostul stăpîn de casă. Aici unde îşi construise casa, aici unde depusese ultimele forţe omeneşti împreună cu Mărioara pe care şi-o alesese de soţie şi cu care trăise un car de ani împreună. Aici e locul udat cu lacrimi de jale, aici din acel cuib strămutat şi dus în fundul Siberiei. El, român de origine, cu mulţi ani în urmă trecuse peste Prut cu diploma de pedagog în buzunar şi cu scumpa lui vioară cu care îşi cînta “Ciocîrlia”, iubita lui melodie. Aici unde îşi găsise destinul familial, aici unde a fost primit ca ginere de către deadea Timofei Ţîbîrnă, aici unde îşi găsise şcoala iubită cu copiii caşcalienilor, aici unde înfrumuseţase pămîntul cu pomi fructiferi. Dar nu i-a fost dat de la Dumnezeu, probabil, ca de aici să plece în ultimul drum. El a trecut prin multe stingherii ale soartei şi împrejurări dureroase. Clipa cea de pe urmă era prea izbitoare pentru a te apăra de suspinul şi bocetele consătenilor şi a neamurilor care îl petreceau spre ultimul loc de odihnire. E un lucru groaznic să fii chinuit de acea conştienţă, de acea nelinişte sufletească tainică a cugetului chinuit de o apăsare grea a sufletului. Mi se părea că pămîntul se desface în două, mi se părea că el, tatăl, se va scula din sicriu să-şi spună ultimul cuvînt ce nu a dovedit să-l spună cuiva şi să-şi vadă pentru ultima dată locul său udat cu lacrimi. Dar glasul bocitor al Saşei lui Alexei, adică a cumnatei mele, tot mai asurzitor răsuna în vale: “Străinelul nostru, străinel”. Vezi că el a fost totdeauna străin pe acest plai moldovean. Dacă e adevărat că părul uneori ţi se face ˝măciucă˝ în cap de chin şi durere, apoi aşa mă simţeam eu, foarte mişcată de bocetele ce răsunau în gloata de oameni ce petreceau răposatul pe ultimul drum. Maşina de-abia se mişca, de-abia tîrîiau picioarele prin noroi oamenii care înaintau încet spre ţintirim. Îndată ce se lăsă mantia neagră a acestei zile cenuşii, mi se părea că fiecare bolovan striga: “Scoală-te şi te uită ce ai lăsat în urmă!” Ceaţa se îngroşase şi mai tare cînd procesul funerar a ajuns la uşa cimitirului. Cîndva, el, Modiga Ion, a fost ales de consăteni să organizeze ordine la cimitir, să construiască un nou gard, şi această poartă a cimitirului a fost construită de el şi acum s-a deschis larg pentru a-1 primi aici. Rămăsesem cu picioarele amorţite, auzind sunetul puternic al clopotelor bisericii din sat. Înfăţişarea noastră fu mişcătoare pentru inimile miloase ale oamenilor, care ne strîngeau mîinile zicînd: “Dumnezeu să-l ierte că bun om a mai fost”. Suferinţele mele exterioare nu însemnau nimic faţă de ceea ce se petrecea în sufletul meu, nu mai auzeau ce zice preotul, numai cuvîntul ˝Amin˝.

Sora mea, cu 10 ani mai mică, creştea o fată blajină, cu ochii mici care se închideau ruşinaţi la fiecare cuvînt mai tare rostit de tatăl meu, cu umerii obrajilor bucălaţi. Avea gura ca o cireaşă, mică, roşie şi cărnoasă, ca la Ţîbîrneni, şi umezită tot timpul şi ea trecea cu limba peste buze necontenit ca şi cum s-ar fi lins de ceva gustos, întărind aerul ei cuminte, copilăresc şi nevinovat, rostind poezia de Crăciun “Moş Crăciun cu plete dalbe a sosit de prin nămeţi”. Şi aşa se ţinea de gîtul mamei, cu ochii în lacrimi fericiţi, în lumina plăpîndă a lumînărilor din jurul Bradului de Crăciun. Moş Crăciun cu plete dalbe, venind din poveşti, îi aducea dulciuri cu scorţişoară şi zahar vanilat, cu un glas de copil ruşinos, glas venit de departe, duios şi subţire, şi ea începea să plîngă fericită cu lacrimi mici ca boabele de cristal alunecînd pe obrajii ei bucălaţi. Clipea des cu pleoapele ei ca un spic de grîu şi îşi umezea buzele. Numai ce o vedeai jucînd în jurul bradului de Crăciun după melodia din vioară a tatălui meu. Acum are o familie frumoasă, cu o fată simpatică, Lena, şi un fecioraş, Olejca. El a devenit muzicant ca şi tatăl său, Nicolai. Nina este o mare gospodină, ştie a coace diferite plăcinte şi dulciuri, este o mamă duioasă. Acum ne întîlnim foarte rar, ba chiar, după 7 ani de zile trăiţi în Germania, ne-am întîlnit pentru prima oară, ne-am plîns şi ne-am îmbrăţişat. Ea ne-a întîlnit la Odessa cu maşina lui Alexandru, feciorul lui Gică. Atunci cînd Gică şi cu Nina erau încă mici, mă rog, eu eram educatearea lor, aveam grijă de ei cînd mama era plecată la cîmp. Şi eu tot încă nu prea mare fiind, îmi îndeplineam funcţia de educatoare destul de cuviincios, fiindcă mama nu avea alt ajutor, nu existau pe atunci grădiniţe de copii. Uneori ne mai lăsa pe la bunica Mărioara, ea trăia sus în deal pe o ulicioară cu salcîmi. La bunica era cel mai bine, nu mai aveam eu atîta grijă de cei mici. Îmi aduc aminte de linguri de lemn, opaiţe şi ulcioare de lut şi tot tacîmul bucătăriei ţărăneşti, iar sufrageria era o tindă cu un cuptor de copt pîine, laviţe de lemn, cu păritare, la mijloc de casă o măsuţă rotundă, cioplită din lemn cu patru picioare, o găleţuică tot din lemn meşterită pentru apă şi ceaunele negre de fum în care pe acele vremuri bunica făcea mămăliguţa, ce o mîncam cu mare gust. Era o atmosferă tipic ţărănească unde uneori mirosea a pîine proaspătă coaptă de bunica. Ne plăcea mult cojiţa de pîine proaspătă în care pe lîngă faină de grîu se adăuga şi faină de porumb. Pe podeaua de lut bunica aşeza iarbă sau fîn care mirosea a pelin şi prospeţime. Dar cînd bunica aşeza laptele de vacă în ulcioarele de lut, în casă mirosea a lapte de vacă, a chişleag şi smîntînă. Uneori bunica ne ospăta cu caş de lapte de oi. Aşteptînd acest caş, ne lingeam pe gură. Desigur că bucatele bunicii erau cele mai gustoase. Dar vezi că de la un timp bunica se îmbolnăvise de o boală paralizase care o paraliase de o mînă şi un picior, dar şi aşa bolnavă îşi ducea gospodăria, aşezînd mereu cu mîna stîngă pe cea dreaptă paralizată, tîrîind cu greu piciorul drept după ea. Noi o mai ajutam cîte puţin, dar, ca copiii, repede vroiam să fugim la joacă. Lelea Druţa avea mai mult grijă de ea, de două ori pe zi îi aducea un ulcioraş cu ceva cald să mănînce. Bunica crescuse şapte copii. Dar vezi că la greutăţi, la bătrîneţe, n-avea cine s-o ajute. Mama mereu recita o poezie “Şapte pui şi o biată mamă”. Vezi că cînd erau puişorii mici stăteau mereu cu gurile căscate ca mama să le aducă viermişori în guşă. Dar cînd puişorii au crescut, au zburat care încotro, uitînd de mama lor. Şi degeaba mai striga mama lor după ajutor, nimeni n-o mai auzea. Şi acest lucru aduce disperare pentru mamele care cresc copii, care nu mai răspund de faptele lor. Aşa ceva des se întîmplă şi în viaţa noastră de toate zilele.