Directorul Şcolii Pedagogice din Bender, tov. Bondarenco. În faţa mea stă un om obosit la faţă ca şi cînd n-ar fi dormit destul, supărat, cum mi se părea, cu părul revăşit, cu o cărare neglijentă în dreapta. Îl priveam tremurînd din cap pînă în picioare. Cu un costum bej, ţesut ca bobul de orez, cămaşa tot de culoare bej deschis, ca nisipul, iar cravata de lînă maronie. În acea îmbrăcăminte l-am văzut toţi cei 3 ani de zile. Pe cînd el telefona cuiva, eu î1 studiam. Rămînînd o secundă mai mult cu privirile asupra chipului său prelung, cu un nas ascuţit şi coroiat, aveam impresia că aceasta sugerează un cioc de pasăre. Părul lui, agresiv de negru, îmi întărea sentimentul de cruzime. Terminînd convorbirea telefonică, începu dialogul. Contactul cu acest om îngrozitor, după cum îmi părea mie, era un contact viu, dar măcinător, parcă crud.

– De ce necăjiţi acest copil, va putea ea să înfrunte greutăţile studierii? zise el, adresîndu-se către tatăl meu.

– Da, ea va face faţă în studiere.

Întrebarea directorului trezi în mine un gînd dureros şi răscolitor. Desigur că eu nu mă pricepeam cam ce greutăţi m-aşteaptă. Directorul făcu o pauză. Stătea la masa lui cu o linişte aproape senină, dar cu atît mai ameninţătoare după cum îmi părea. Mă studiase din nou, îşi împreunase mîinile şi le ţinea ca la rugăciune şi nu-şi dezlipea ochii de la mine, ce mă facea să mă gîndesc că de acest om cu privirea aspră depinde soarta mea de a deveni învăţătoare şi ochii mi se umeziseră de lacrimi. De aceea, tatăl meu luase alt subiect de discuţie precum că şi el e pedagog de profesie. Între timp, am tras atenţia la tabloul de pe perete din spatele directorului. Un tablou zugrăvit, înfăţişînd o pădurice albă de mesteceni, iarna. Pictorul pictase zăpada astfel, încît troienită şi viscolită pînă cuprindea triunghiurile mesteacănilor, îmi trezea o stare ciudată de frig, de frig adevărat şi starea aceea era întărită de cerul ca sticla, însinuat printre crengile subţiri şi cu care frunze cărămizii zdrenţuite şi uitate moarte din toamna ttrecută pe braţele fragile cu care mestecenii implorau parcă liniştea siberiană, mă gîndesc eu acum după ce rtrăisem anii siberieni.

Da, nu-mi închipuiam că după ce termin Şcoala Pedagogică o să văd şi o să retrăiesc vîrfurile acestor mesteceni la acel cer senin de sticlă în cristalele zăpezii. Aşa, nu se vedea nici o vieţuitoare, era numai o încremenire de cristal, şi iar îmi arunc privirea în lumina de frig a acestui peisaj în care pictorul pusese, indiscutabil, ceva din frigul lui sufletesc, pentru că nu era un peisaj de iarnă, să evoce, cu bucurie copilărească, acest anotimp în care mi-aş imagina vacanţa fericită a Crăciunului, ci pictorul redase în suflet o mare tristeţe, un suflet rece cu o gheaţă sufletească. Pînă cînd şi rama lui bogată, aurie, ţi se părea la rîndul ei geruită de o brumă subţire, încît, privind tabloul, ţi se facea într-adevăr frig, îngrozitor de frig. Da, da, acel îngrozitor frig din Siberia. După ce tatăl meu terminase convorbirea cu directorul Şcolii Pedagogice, prin alte vorbe, directorul zice că el a adus acel tablou din Siberia, unde trăise, şi iată că acum el vrea să-şi încăzească oasele la bătrîneţe în Moldova noastră înfloritoare. Mă gîndeam eu că noi, moldovenii, trebuie să facem loc la ruşi ca să se încălzească.

Şi să vezi că, la înmînarea diplomelor, Bondarenko îl zăreşte pe tatăl meu, prezent aici la o serată, îi zise: “Ai avut dreptate, fata dumneavoastră a avut o mare tărie de caracter, a terminat cu diplomă roşie, ce eu i-o înmînez acum”. Tatăl meu m-a luat în braţe de pe scenă şi m-a sărutat pe obraz, nu crescusem tare, ceilalţi colegi ai mei erau destul de măşcaţi. Dar ne reîntoarcem. Şi aşa am susţinut bine examenele de intrare, uneori ajutată de colegii mei, mă rog, nici ei nu ştiau mai mult decît mine. Pe atunci nu ajungeau cadre pedagogice în şcoli, nu se predau multe obiecte aşa ca limbile străine, de exemplu, şi nici şcoli speciale construite. În clasa a 2-a, ţin minte, în timpul războiului, învăţam afară la un vecin de al nostru, sub umbra unui nuc… Devenind studentă la Şcoala Pedagogică din oraşul Bender, acum Tighina, m-am trezit într-un cămin cu 45 de fete. E anul 1946, în timpul de după război, oraşul complet ruinat şi iată căminul nostru era o clădire distrusă în timpul războiului, aşa s-a stăruit statul să ne ofere condiţii pentru studenţie. Erau construite aşa-numitele ˝nare˝, adică paturi de lemn dintr-un perete în altul, în care se oploşau ploşniţile, ce ne pişcau rău. Dimineaţa corpul nostru erau roşu însîngerat. Pe paturi aveam saltele de paie. Despre curăţenie nu se mai poate de vorbit fară revoltă. Se ivise deodată cei mai măşcaţi păduchi. Nu se mai afla nici o soluţie de luptă împotriva lor. În loc de ferestre şi uşi, erau împletite închizători din stuf. Ei, vă închipuiţi. Cînd le povestesc copiilor mei despre învoielile de studii ale mele, lor li se par poveşti. Dar toate acestea erau fleacuri în legătură cu aceea că aproape toate obiectele se predau în limba rusă. De la început, nu înţelegeam nimic. Plîngeam mereu, dar ca să fug de acolo era imposibil. Nu ştiam nici drumul, nici măcar un fel de transport nu exista. Unii consăteni de ai mei n-au rezistat şi şi-au luat tălpăşiţa. De la gara Bender pînă la Căinări circulau numai trenuri de marfă. Şi totuşi, am încercat să fug, m-am căţărat într-un vagon de cărbuni. Neagră, încărcată de fum, am fost prinsă şi adusă la jandarmerie. Ei, mă rog, ce să-mi facă, mi-a dat voie să plec. Pe loc mi-am adus aminte de sfatul părintelui: “Trebuie să studiezi, trebuie”. Ce timpuri grele au fost după război e greu de redat, era o foamete cumplită. Părinţii şi ei nu puteau veni la mine, dar, dacă veneau, nu puteau nici ei să ne aducă ceva de mîncare. Foametea făcea pe atunci milioane de cadavre. Cea mai delicioasă mîncare din cantina studenţească era o hrincă de pâine neagră şi o supă cu crupe de grîu, mai exista pîine de macuc, adică, după ce din seminţe de floarea soarelui se scurgea uleiul, din această rămăşiţă se cocea pîine, ea se numea pîine de macuc. Sau mai mîncam turte din ghindă, dar despre aceasta voi mai vorbi. Era destul de greu, dar tineretul de atunci avea ceva ce îl deosebeşte substanţial de cel de azi. Poate entuziasmul sau speranţa într-un viitor luminos îi făceau să nu plece capul în faţa greutăţilor, să nu-şi piardă curajul. Printre studenţii de atunci circula un vers de glumă:

 
“Mai am un singur dor, să mă fac învăţător
Şi mama să mă-nsoare, c-o mîndră învăţătoare.”
 

În curînd, peste un an de studii, ne-am aranjat la cămin pe strada Sergheevka. Pe jos, pînă la şcoală trebuia să mergem vreo jumătate de oră. Din primele zile de studii, nici nu mă aşteptam la ce greutăţi aveam de întîmpinat. Stam la studii cîte 4 perechi. După prînz iar trebuia de tradus tot materialul din limba rusă în limba moldovenească, doar multe obiecte se predau numai în limba rusă, profesorii erau veniţi din Rusia. Nu întîlnisem nici un rus pe la noi, nu cunoşteam nici o boabă, dar de unde? Unii studenţi, veniţi de după Nistru, din Speea Teea, Nezavertailovka şi din alte localităţi de dincolo de Nistru, într-un fel mai cunoşteau limba rusă, dar noi, din Moldova, nici prin cap nu ne venise de limba rusă. Nu mai existau după război manuale sau caiete. Toată ziua făceam conspecte pe foi de ziare. Aşadar, unul din ştiitorii limbii ruse ne traducea materialul din limba rusă în limba moldovenească. Vai ce greutăţi întîmpinam. Aşa că lucrul dat de profesori pentru acasă trebuia de studiat numai noaptea, dar vă închipuiţi ce învoieli aveam. Într-un cămin, într-o cameră adică, locuiam 40 de fete, şi electricitatea pe atunci funcţiona de la un motor mecanic pînă la ora 12 noaptea. Neavînd învoieli de pregătirea lecţiilor, fetele plecau şi ele la întîlniri. Ştiu eu, era greu de studiat, dar tinereţea întotdeauna este frumoasă. Numai eu rămîneam în cămin, eu eram cu o vîrstă mai mică, încă nu mă încercase dragostea şi zubream aşa zis obiectele cu o forţă extraordinară. Lampa electrică ardea abia-abia, se vedea arzînd ca un tăciun roşu. Mă suiam pe masă şi citeam textele. După ce mă aşezam în pat, din nou repetam cele citite. Mă dureau grozav ochii, de pe atunci îmi pierdusem vederile, am devenit mioapă.

Pregatirea catre lectii

După ce îmi învăţasem materialul, se întorceau colegile mele de la distracţii. A doua zi nimeni nu cunoştea lucrul pentru acasă, numai eu îl cunoşteam, de aceea fetele mereu mă rugau să le povestesc temele. Şi eu, ajutîndu-le pe unele, pe altele, repetînd tot timpul, îmi întăream cunoştinţele. Eu învăţam totul ˝în forţă˝ cu multă sîrguinţă. Îmi venea, desigur, foarte greu să învăţ din nou toate obiectele ce nu le învăţasem în şcoală. Mă luptam mereu cu limba rusă, grozav de greu. Şi mai aveam eu o mare neplăcere, mi-era foarte ruşine, vezi că eu eram cea mai mică de statură şi mai ales la educaţia fizică, în coloană eram tot timpul la coadă. Mereu vroiam să fiu puţin mai mare de statură. Stipendia noastră studenţească, de 14 ruble, ne ajungea numai, poate, pe o săptămînă, dar eu nu eram ajutată de nimeni. Şi părinţii trăiau în sărăcia şi foametea de după război.

Au fost foarte grei anii mei de studenţie. Fiind creierul meu de copil atît încărcat, poate şi de aceea şi nu m-am dezvoltat aşa ca alţi copii, am în vedere de statura mea de 1 m, 58 cm. Cu mare chin şi greutăţi am terminat cei 3 ani de studenţie a Şcolii Pedagogice din Bender. Deci, studiere, dar în legătură cu faptul că nu existau cadre cu studii, trebuia acest material de studiat intensiv în cei 3 ani. În sfîrşit, iată-mă la examenul de stat. Precum muncisem eu în forţă, cu mare sîrguinţă, şi precum tatăl meu mi-a zis că trebuie să fiu învăţătoare, mă rog, am susţinut examenul strălucit şi am primit diplomă roşie. S-au cam uimit unii colegi, care pretindeau la diplomă roşie, şi ziceau: “De ce ea, care nu cunoştea nici o boabă, nici un cuvînt rusesc, a primit diplomă roşie?” Şi atunci s-a adunat din nou Consiliul Pedagogic şi trebuia să repet examenele, adică cu aceşti candidaţi la diploma roşie. Şi unii din ei cunoşteau bine limba rusă, dar nu cunoşteau obiectul ca atare. Eu, însă, cunoşteam toată programa pe de rost. Bucăţi mari de proză la literatura rusă le citeam aproape pe de rost, pînă examinatorul îmi zicea: “Ajunge!”. Şi iată că totuşi numai eu am meritat această diplomă. Aceasta a fost prima grea biruinţă în şcoală de studenţie. Biruinţi au fost mai multe în viaţa mea, dar despre ele mai pe urmă. Bucurie mare am făcut părinţilor, ei se mîndreau că au fiică învăţătoare, dar nu mult le-a fost bucuria, peste o lună de zile am fost deportaţi în Siberia îngheţată. Despre această pagină amară, voi povesti mai jos. Încă din copilărie, compuneam unele poezioare, aveam un mic volumaş de poezii, dar de ele nu se interesa nimeni. Iată că în şcoala pedagogică scriam unele poezii mai serioase, unele de dragoste. Aici am fost luată cu o mare atenţie şi unele din ele erau redactate în ziarul “Dimineaţa”. De ceea am fost aleasă ca redactor al ziarului studenţesc “Lumina”. Dar, deportîndu-ne la Siberia, nu-mi era de poeziile mele. Şi acolo trebuia să le scriu în limba rusă. Am încercat desigur.

Între timp, după ce terminasem Şcoala Pedagogică şi aflîndu-mă în vacanţă, pînă la conferinţa învăţătorilor din 25 august, îmi făcusem planuri peste planuri. Vise şi speranţe… Este viaţa ta şi eşti obligat să treci prin ea, fiindcă nu mereu destinul ţi-l poţi face tu, destinul ţi-e dat de la Dumnezeu. Cum mă voi isprăvi eu cu cei mici copii pe care trebuie să-i întîmpin la primul 1 septembrie?! Cum voi organiza prima mea oră în ziua cunoştinţelor?! Mă aruncă gîndul la cauza responsabilităţii enorme pe care învăţătorul o asumă faţă de copii, faţă de părinţi şi întreaga societate, în promovarea educaţiei, acumularea cunoştinţelor copiilor, educarea unei personalităţi. Îmi dau bine seama că totul se începe de la pedagog, care trebuie să îndrumeze, să încurajeze, să inspire şi să conducă copiii spre culmile succesului. Ştiu că un pedagog trebuie să fie mereu în avangarda intelectuală, să cultive valori, idealuri şi principii. Ascult încă o dată melodia lui Ion Suruceanu “Iubiţi învăţători”:

 
Cîntecul, cu vorba voastră-mi scriu,
Graiul vostru este veşnic viu,
Pe aripi de vînt vă scriu de-atîtea ori,
Iubiţi învăţători.
 

Mă gîndeam pe atunci cum m-aş alipi de aceşti micuţi ca să mă iubească. Da, vise, vise şi speranţe… Doar aceşti mici au nevoie de înţelepciunea, curajul şi poziţia civică a pedagogului. E miez de noapte, dorm copiii în pace, un bec mai luminează încă, numai pedagogul se gîndeşte: “La lecţia de mâine ce voi face?”. În drum, oamenii ce-i vezi îşi deapănă probleme personale, dar tu în suflet răscoleşti problemele şcolare. Lumea minunată a viselor, a unei lumi imaginare, ochii îmi sclipeau de fericire, imaginîndu-mă în clasă unde mă vor aştepta copiii, cine sînt ei? Cu visurile mele despre prima mea zi de muncă pedagogică, stăteam lîngă copacul de cireşi din ogradă. Începu să plouă. Picăturile de ploaie cad repede şi zgomotoase, parcă sătule de cer, mă îmbătau cu parfumul lor, dar în continuare ploua cu tunete şi fulgere repetate, ploua rece. Stropii mari şi grei lovesc acoperişul cu putere, zgomotul pare un dans nebun. Într-un astfel de timp cu fulgere şi tunete, gîndurile mele mă duc spre o lume mai tristă, decît aceea la ce visam numai ce.

Cerul e greu şi miroase a ploaie, parcă cu adierea de vînt, cu miros de trandafiri îţi îmbatară dr-gostea de viaţă.

Ce simplă ar fi viaţa dacă pe fiecare treaptă a firii noastre de om ar exista instrucţiuni şi săgeţi indicatoare spre fericire şi reuşită, mă gîndesc eu.

Ce simplă ar fi viaţa, dacă în faţa monumentelor de răscruce ar fi indicatoare, care să-ţi îndrume paşii.

Ce mă aşteaptă în viaţă?! E sigur, ne aruncăm cu toată fiinţa în viaţa haotică, străbătînd zile şi săptămîni stresante, isterice, ne luptăm să mai trecem peste o zi victorioşi. Şi apoi încerc să-mi văd viaţa cu tine, iubitul meu, caut să deschid un portal spre lumea mea. Dar dacă ai putea să vii, să mă cauţi în visul meu, unde eşti prezentul meu, aşa te-aş putea ţine lîngă mine… şoptesc numele tău.

Şi iarăşi tună şi fulgeră. E un semn rău… Şi îţi citesc ultimul bileţel de la tine, unde era desenat un frumos trandafir: “Trandafirii înfloresc, dar eu scriu că te iubesc şi aş vrea ca cititorul să iubească scriitorul!”. Mai departe urma: “Dacă inima ta a atins inima mea, spune-mi cine e de vină, eu sau tu sau dragostea?”. Dar nu mă gîndeam nicicînd că, peste cîteva zile, acest semn de ploaie fulgerată mă va atinge anume pe mine, mă va arunca în fundul Siberiei.