Pagina neagră în istoria poporului moldovenesc

La 22 iunie anul 1941 s-a început războiul pentru apărarea patriei cu Germania hitleristă.

Mare necaz s-a năpustit peste toată ţara. Zi de zi cădeau mii de bombe. Ţin bine minte cum toţi vecinii noştri se ascundeau de bombardament în beciul nostru, fiindcă era mare şi bine construit.

Satul nostru Caşcalia este aranjat între 2 dealuri. Şi iată că de peste un deal înaintau trupele germane, de peste altul – oştirile ruse şi cădeau bombele una după alta. În ziua aceea, spre înserate, în beciul nostru a întrat un ostaş sovietic, fugea şi el săracul de moarte, fugea de armata rusă, în felul acesta era trădător, fugea de armata germană ca duşman, era bine prins în capcană. Mama i-a dat o bucată de pîine şi i-a zis să stea cu noi în beci, dar el ne-a explicat că trebuie să plece, precum de îl găsesc pe el aici “Vă împuşcă pe toţi!” şi el a plecat. A doua zi l-am văzut călcat de un tanc rusesc. Femeile l-au bocit, acesta a fost primul cadavru al acestui ostaş fără nume şi l-au îngropat sub umbra unui nuc din grădină. In buzunar nu avea documente, ci numai o poezioară scrisă pe un colţ de ziar vechi: “Tovarăşul meu, tu ai căzut în lupta crîncenă cu duşmanul, Nu striga, nu plînge mereu, nu te ofta, tu nu eşti rănit, eşti mort. Ce să fac? Îţi scot ciobotele tale pentru o amintire fiindcă noi trebuie să înaintăm”. Multe cadavre ale ostaşilor de diferite naţionalităţi au rămas pe cîmpuri. În viile noastre zăceau multe cadavre umflate şi împuţite, neîngropate. Pe toţi îi aştepta cineva acasă. Era o jale extraordinară… Multe filme despre război am vizionat, dar ce am văzut eu pe câmpuri de război, numai în satul nostru, era imposibil de povestit, aceste evenimente s-au memorizat greu în mintea mea de copil. Mai tîrziu, cînd terminasem Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Sociale, eu organizam în şcoală cu copii diferite serate despre acele ore retrăite în timpul războilui. După ce s-a terminat războiul, ecoul lui încă continua. Aici-colea explodau minele şi bombele de pe cîmpul de luptă. Aceste terenuri trebuiau prelucrate şi astfel, zi de zi, se întîmplau nenorociri. Pe unele locuri special erau lăsate unele obiecte mici ca stilouri. Copiii se repezeau după ele, după aceste obiecte distrugătoare, şi explodau cu ele în mînă pe loc. Pe cîmpiile de la Vozoaca, aşa se zice unui mare teren de pămînt, se găseau cadavrele ostaşilolr de diferite naţionalităţi, pe suprafaţa pămîntului nu mai avea cine să îngroape atîtea cadavre. Aşa aceste trupuri au fost mîncate de viermi, cioare şi animale sălbatice pe cîmpuri.

Foametea din anii 1946—1950

Nu era deajuns că războiul a distrus totul, dar şi după acest război crîncen a fost o secetă extraordinară pe pămîntul nostru natal. Bîntuia o foamete, foametea ce aducea mii şi mii de cadavre. Oamenii se umflau butuc de foamete. Despre asta este oribil să-ţi aduci aminte. Noi copiii eram speriaţi şi mustraţi de părinţi să nu ieşim în stradă, că se auzea fel de fel de cazuri, că cine ieşea din casă era prins şi nu se întorcea. Oamenii, din mare disperare de moarte, se mîncau unii pe alţii. Mama lucra la o cantină la spitalul din sat. Ca să scape cei 2 copii de foame, pe Gică şi pe Nina, mama ascundea în sîn cîteva boabe de fasole sau porumb şi cumva a întreţinut pe cei 2 copii slăbiţi, lipiţi păjnîntului. Eu eram studentă la Şcoala Pedagogică şi nouă ne dau de amează o farfurie de balabură şi o bucăţică de pâine, totuşi statul avea grijă să nu moară studenţii de foame… Era foarte grozav să vezi cum mor oamenii de foame, căzînd pe unde ase nimerea în stradă sau în cîmp.

Ai fi auzit tu, cititorule, cum oamenii în acea desperare mîncau tot ce era posibil, se mîncau unul pe altul, dezgropau cadavrele morţilor şi le mîncau, era ceva incredibil. Da, voi, această generaţie, nici nu credeţi, dar noi am retrăit toate aceste spectacole a veţii omeneşti. Prin sat nu mai întîlneai cîini, pisici, nemaivorbind de animale domestice sau păsări. Era pe la sfîrşitul cursului al II-ea, cînd tatica mi-a adus mîncăruri din carne de cal, aceasta a fost cea mai delicioasă mîncare. Soacră-mea îmi povestea cum a scăpat copiii de foamete, a închis vaca în casă, fiindcă totul se fura şi cu asta a scăpat de foamete. Aceasta a fost o amară pagină a veţii beţilor moldoveni după război. După ce a murit de foame jumătate din populaţie, sovieticii, fraţii mai mari ai noştri, au hotărît să ne ajute, fiecare din noi primeau cîte 200 de grame de grăunţe de grîu sau porumb. Da, acesta a fost o foamete organizată de către fraţi, să ne ţină în genunchi… După ce ne-am mai înfiripat, vara strîngeam spice de grîu, după ce roada era strînsă de pe cîmp. Fiind foarte flămînzi, nu mai aşteptam ca mama să rîşnească aceste boabe, le mîncam aşa crude şi ne umflam pîntecele. Mai tîrziu, tata a construit o rîşniţă din două petre, aşa-numită moară de măcinat grînele cu mîna. Nu aveam ce duce la moară, doar aveam cîţiva pumni de grîne numai. Veneau mulţi săteni să macine acel puţin de boabe dintre care ne lăsa şi nouă drept plată cîte un pumn de grîne. Aşa am ieşit biruitori din grozava foamete. Mai tîrziu, prin anii 1947—48, cînd grînele au rodit după o abundenţă de ploi, ţăranii au prins la puteri şi au început să-şi prelucreze ogoarele. Şi aici fraţii sovietici au numit “postavca”, adică norma de grîne ce ţăranul trebuia s-o dea la stat. Şi acest bir, această postavcă, era aşa de înaltă că bietul ţăran nu putea s-o îndeplinească. Şi atunci jandarmii ruşi, cu nişte ţăvi lungi, căutau unde ţăranii ar fi ascuns grînele şi cu măturicea strîngeau ultimile grăunţe şi le încărcau în saci, în căruţe le transportau în Rusia de la gara Căinări. Şi iarăşi foamete, şi iarăşi ţăranul moldovean ridica mîinile spre cer, Doamne, Dumnezeule, cum mai poate suporta un om atîtea necazuri? Şi iată puterea sovietică, bănuind pe unii ţărani că ascund grînele pentru a-şi întreţine familia, prin sudoarea muncii sale, îi numeau pe ei chiaburi, duşmani ai poporului. Nu putea nimeni să deschidă gura, că imediat era trimis la închisoare. Toţi erau speriaţi cu deportarea lor în Siberia. Noi, copiii alergam pe toate dealurile în căutarea rîbcei sau rabsul. Rabsul era o plantă sălbatică, dar omul de nevoie totul poate inventa. Din acele seminţe mărunte negre se măcina şi se prelucra oloiul. Văd aici în Germania lanuri întregi se plantează această plantă şi din ea se prelucrează uleiul Rabsoll. Planta înfloreşte o culoare galbenă.

Foametea a fost una dintre marile catastrofe cu care umanitatea a trebuit să se confrunte de-a lungul istoriei. Dacă nazizmul a folosit înfometarea împotriva popoarelor considerate rasial “inferioare”, comunismul a folosit-o pe scara largă pentru terorizarea întregii populaţiei dintr-un anumit teritoriu. Anii 1945—46 au fost ani secetoşi în Moldova. Mărfurile ce erau aduse erau cartelate.

Sectia de limba rusa, scoala din Ghidighici. 1986

Fiecare locuitor primea o cartelă pentru cumpărarea unor mărfuri. Fiind studentă la Şcoala Pedagogică, primisem şi eu o cartelă. Şi iată că am perdut-o şi atunci, vai de capul meu, am îndurat foame şi necaz. Oamenii erau rău disperaţi, în sat se auzea multe straşnice întîmplări. Din cauza slăbirii organizmului, oamenii se umflau. Se spune că foametea e mai gravă şi decît războiul. O mamă îşi mîncase copilul său. Ea zicea: “Doamne, iartă-mă, copilul meu era deja mort. Groaza de a muri de foame m-a pus la încercare să mînînc fetiţa. Da, am fiert-o şi am mîncat-o, iar oasele le-am pus într-o cutie şi le-am îngropat în grădină, dar locul acela l-am înecat cu lacrimi”. Dar acele fapte se ţineau în taină. Unde s-a mai văzut aşa ceva? Şi gîndiţi-vă, de ce adevărul despre foamete să nu fie spus pînă la capăt!… În cartea sa “Foametea în Moldova”, Anatol Ţăranu şi George Rusnac scriau despre acele vremuri grele. Desigur trebuie să ai mare curaj să te apropii de asemenea teme foarte dureroase. Îţi trece fiori prin tine cînd îţi aduci aminte de această perioadă, dintre cele mai tragice din istoria noastră, cînd a murit ori a dispărut fiecare al 2-lea om din Moldova. Foametea a fost un cataclism groaznic. Îmi aduc aminte de cea bucăţică de pâine cleioasă, uneori plină cu viermi, de 70 g, după care trebuia să stai ore întregi în rînd, căzînd acolo în rînd fără puteri. A încercat şi Ion Druţă să vorbească pe această temă, dar a facut-o cu jumătate de gură, mai mult nu se putea de vorbit pe timpuri. Despre foametea din anii 1946—47 e datorie a memoriei trebuie să scrii adevărul. Foametea a distrus societatea intelectuală, tradiţiile şi cultura. Era timpul, cînd trebuia să te mulţumeşti cu puţinul, să ai răbdare nelimitată, să te supui mereu. În “Cartea foametei” există un pasaj despre un ostaş care a trecut prin para focului în război, dar întors acasă a văzut cum îi mor de foame cei doi copilaşi. Teama de a muri de foame este una dintre cele mai paralizante. În timpul foametei eu m-am găsit în oraşul Bender la Şcoala Pedagogică. Eram studentă în cursul întîi. Într-un fel studenţii erau păziţi de acestă groaznică foame, fiindcă statului îi trebuiau cadre pedagogice aici în Moldova. Majoritatea studenţilor erau de peste Nistru, adică de pe teritoriul Transnistriei de astăzi. Tatăl meu, fiind director de şcoală în satul nostru natal, m-a prezentat şi pe mine cu alţi tineri din sat să urmez Şcoala Pedagogică. Mă gîndeam de ce tatăl meu s-a stăruit să mă dea aşa de mică, adică după 4 clase, îmi era tare greu, creierul meu de copil obosea de ˝zubreala de toate zilele˝, dar am învins totul. Cred că el m-a ferit să nu mor şi eu de foame, aşa cum au suferit cei 2 copii, Gică şi Nina. Grele vremuri au fost, foarte grele. Dar eu am fost martorul acestor furioase vremuri. Mă cutremură acele memorii.

Aşa ne-au zguduit anii războiului. În sfîrşit s-a terminat războiul, a devenit viaţa paşnică, s-a întors şi tatăl meu de pe cîmpul de luptă. El ne povestea cum, ca prin urechile acului, a rămas şi el în viaţă, cum au şuierat gloanţele pe lîngă el şi chiar şi pălăria i-au spart-o, el ca prin minune a scăpat. Tatăl meu, Modiga Ion, a început să lucreze ca învăţător de matematică la şcoala din sat. Mai tîrziu a fost numit director de şcoală. În anul 1946, am terminat şi eu 4 clase primare. Tatăl meu, fiind director de şcoală în satul Caşcalia, primise o indicaţie obligatoare din judeţul Taraclia, precum că trebuia să trimită la învăţătură cîteva candidaturi de fete şi băieţi în oraşul Bender la Şcoala Pedagogică. Era o necesitate vitală, sudul Moldovei ducea lipsă de cadre pedagocice, iar ţăranii nu vroiau să-şi trimită copii departe de casă. Stăruindu-se urgent, tatăl meu ducea convorbiri cu părinţii acelora, dar mai mult fără rezultat, precum că copiii lor, după şcoala primară, trebuiau să muncească în cîmp. Era o situaţie grea. După ce s-a format colhozul “Drumul Nou” în sat trebuiau multe braţe de muncă. Cu chin cu vai s-a ales tatăl meu cu cîţiva flăcăi din sat, de fete părinţii nici nu vroiau să audă, printre ei Pîntea Petru, Ţurcanu Ion, Pascal Mihail, Coliban. Cu ei trebuia să se prezinte la Şcoala Pedagogică. Dar erau de tot puţini şi pe loc îi veni ideea de a mă lua şi pe mine cu ei. Eu eram o copilă mică, de 11 ani, mă rog, firavă, ruşinoasă, şi pe lîngă toate acestea eu trebuia să cunosc materialul obiectelor ce nu mi s-a predat în clasele primare, îmi trebuia, desigur, şi un certificat corespunzător pentru terminarea acelor 7 clase ce nu le terminasem, drept că şi ceilalţi băieţi terminaseră numai cîte 4—5 clase, în timp de război nu-ţi mai venea a carte. Vai de mine! Nu-mi dădeam seama ce mă aşteaptă. Ei, curînd, în august, trebuia să susţină examenele de intrare la Şcoala Pedagogică. Ţin bine minte ca acum, primul examen a fost geografia, habar n-aveam de aşa ştiinţă, ea se preda numai în clasele superioare. “Tu vei deveni învăţătoare!” îmi zise tatăl meu. Ce o mai fi şi asta? nu-mi dădeam seama, ce o mai fi şi cuvîntul ˝pedagog˝, ştiam că tatăl meu, ca învăţător şi ca director de şcoală, era stimat în sat şi iubit de elevi şi părinţi, dar eu, eu nu cunoşteam încă nimic, eram un copil cu puţină experienţă de viaţă.

Pe o cărăruie întortochiată, ce trecea prin satul Zolotievca spre Tighina, mă ducea de mînă tatăl meu, Modiga Ion. Mă dor picioarele, mă ustură ele de afurisiţii de ghimpi, mă jeluiam eu încă somnoroasă. Şi roua de dimineaţă îmi umezea încălţămintea. Nu credeam eu în realizarea acelor idei ale tatălui meu, căci aveam numai 4 clase terminate şi toată pregătirea mea pentru examene erau cele povestite de tătaica în drum, pe jos de la Caşcalia spre Tighina, o distanţă de vreo 58 de kilometri. Dar cum voi da eu examenul la geografie?! “Nu-i nimic, mergem pe jos, pînă la Tighina sînt 58 de kilometri şi eu îţi povestesc temele principale.” Fiind, cred eu, cu mintea ageră, am însuşit ce am însuşit, trecînd această distanţă pe jos şi văicărîndu-mă că mă dor picioarele. Dar nu era altă soluţie, nu exista alt transport. Sosind în oraş, pentru a-mi prezenta mai întîi documentele necesare, mă aflu în cabinetul directorului Şcolii Pedeagogice, tovarăşul Bondarenco. El îl întreabă pe tatăl meu:

– Şi ce, această copiliţă de statură foarte mică, firavă, după cum văd, vrea să fie studentă? Cîte clase ai terminat, se adresă către mine?

– 7 clase, răspunsesem eu, neîncredinţată.

– Nu se poate, nu necăjiţi acest copil, ea se va îmbolnăvi, creierul ei este al unui copil.

– Va face treabă, ea are mare tărie de caracter, zice tatăl meu.

Aşadar, eu am devenit studentă. Vezi că tatăl meu, fiind director de şcoală, mi-a fabricat un cerificat fals de 7 clase, precum şi la acei 5 băieţi care au reuşit să devină studenţi tot în felul acesta. Ce să faci, aşa erau cerinţele vieţii.