„Eşti un băiat curajos”, adăugă el. „Cu o voinţă puternică. Prea mândru. Acestea sunt calităţi. Dar, într-o zi, acestea ţi-ar putea aduce prăbuşirea.”

Argon începu să se caţere pe o creastă acoperită cu muşchi, iar Thor se ţinu după el.

„Vrei să te alături Legiunii Regale”, zise Argon.

„Da!” răspunse Thor, agitat. „Am vreo şansă? Puteţi face asta să se întâmple?”

Argon râse cu o voce adâncă, seacă, ce-i stârni lui Thor fiori pe şira spinării.

„Pot face totul sau nimic. Destinul tău a fost deja scris. Dar depinde de tine să-l alegi.”

Thor nu înţelegea.

Ajunseră pe vârful crestei, unde Argon se opri şi-l privi drept în ochi. Thor stătea la numai câţiva paşi distanţă şi energia lui Argon dogora până la el.

„Ai un destin important”, spuse el. „Nu-l abandona.”

Ochii lui Thor se lărgiră. Destinul său era important? Simţi că se umflă de mândrie.

„Nu înţeleg. Vorbeşti în şarade. Te rog, spune-mi mai mult.”

Argon dispăruse.

Thor rămase cu gura căscată. Se uită în toate direcţiile, ascultând, minunându-se. Fusese doar imaginaţia sa? Fusese o iluzie?

Se întoarse şi cercetă pădurea. Din punctul de observaţie în care se afla, sus pe creastă, putea vedea mai departe decât înainte. Uitându-se, observă ceva mişcându-se în depărtare. Auzi un zgomot şi fu sigur că era oaia sa.

Se poticni de-a lungul crestei acoperite de muşchi şi se grăbi în direcţia zgomotului, înapoi prin pădure. În timp ce mergea, nu-şi putea lua gândul de la întâlnirea cu Argon. Cu greu îi venea să creadă că se întâmplase. Ce căuta druidul regelui tocmai aici, dintre toate locurile? Îl aşteptase pe el. Dar de ce? Şi ce voise să spună despre destinul său?

Cu cât Thor încerca să dezlege misterul, cu atât mai puţin înţelegea. Argon îl avertizase să nu continue şi, în acelaşi timp, îl ispitise să o facă. Acum că plecase, presimţirile lui Thor creşteau, ca şi cum ceva important era pe cale să se întâmple.

Coti şi rămase stană de piatră văzând ce se afla în faţa sa. Toate coşmarurile sale se adevereau într-o clipită. Părul i se zbârli şi înţelese că făcuse o gravă greşeală pătrunzând atât de adânc în Pădurea Întunecată.

În faţa sa, la numai treizeci de paşi, se afla un sybold. Diform, musculos, stând pe cele patru labe, aproape cât un cal de mare, era cel mai temut animal din Pădurea Întunecată, poate chiar din regat. Thor nu văzuse niciunul până atunci, dar auzise legendele. Semăna cu un leu, dar era mai mare, mai puternic, cu pielea de un stacojiu intens şi ochii de un galben strălucitor. Legenda spunea că-şi căpătase culoarea de la sângele copiilor nevinovaţi.

În viaţa sa, Thor auzise de câteva apariţii ale fiarei şi chiar şi acestea fuseseră considerate îndoielnice. Probabil pentru că nimeni nu supravieţuise, de fapt, unei asemenea întâlniri.

Unii credeau că syboldul este zeul pădurilor şi o prevestire. Care era prevestirea, Thor nu avea nici o idee.

Făcu un pas prudent înapoi.

Syboldul, cu fălcile uriaşe întredeschise, cu colţii picurând salivă, îl fixa cu ochii săi galbeni. Ţinea între fălci oaia pierdută a lui Thor: behăind, atârnând cu capul în jos, cu trupul pe jumătate străpuns de colţi. Era aproape moartă. Syboldul părea a se distra, ucigând-o lent; părea a se delecta, torturând-o.

Thor abia îi putea îndura strigătele. Oaia se zbătea, neajutorată, iar el se simţea răspunzător.

Primul său impuls fu să se întoarcă şi să fugă, dar ştia deja că ar fi inutil. Bestia aceasta putea întrece pe oricine. Fuga sa ar îmboldi fiara. Şi nu-şi putea lăsa oaia să moară aşa.

Îngheţase de frică, dar ştia că trebuie să facă ceva. Acţionă instinctiv. Îşi strecură încet mâna în săculeţ, scoase o piatră şi o puse în praştie. Cu mâna tremurândă, încordă praştia, făcu un pas înainte şi trase.

Piatra zbură prin aer şi-şi atinse ţinta. O lovitură perfectă. Lovi oaia în ochi, croindu-şi drum prin creierul ei. Oaia rămase fără vlagă. Moartă. Thor cruţase animalul de suferinţă.

Syboldul îl fixă cu privirea, înfuriat că Thor îi ucisese jucăria. Îşi deschise încet fălcile imense şi scăpă oaia, care căzu cu o bufnitură pe pământ. Apoi puse ochii pe Thor.

Mârâi, un sunet adânc, malefic care se ridică din pântecele său.

În timp ce se furişa către el, Thor, cu inima bătând puternic, puse o altă piatră în praştie, se trase înapoi, pregătindu-se să ţintească încă o dată.

Syboldul începu să alerge spre el, mişcându-se mai repede decât orice văzuse Thor în viaţa sa. Thor făcu un pas înainte şi lansă piatra, rugându-se să-l lovească, ştiind că n-ar fi avut timp să tragă o alta înainte ca fiara să-l ajungă.

Piatra lovi fiara în ochiul drept, scoţându-i-l. Era o aruncare extraordinară, una care ar fi îngenuncheat un animal mai mic.

Dar acesta nu era un animal mic. Fiara era de neoprit. Scoase un sunet strident, dar nici măcar nu încetini. Chiar şi cu un singur ochi, chiar şi cu piatra înfiptă în creier, continua să-l atace orbeşte pe Thor. Thor nu putea face nimic.

O clipă mai târziu, fiara era deasupra lui. Îşi ridică gheara uriaşă şi-l lovi peste umăr.

Thor ţipă. Se simţea de parcă trei cuţite i-ar fi tăiat carnea, iar sângele cald țâșni imediat.

Fiara îl ţintui la pământ cu toate cele patru labe. Greutatea era imensă, ca a unui elefant stând pe pieptul său. Thor simţi cum îi zdrobea toracele.

Fiara îşi retrase capul, deschise larg fălcile, descoperindu-şi colţii şi începu să-i coboare spre gâtul lui Thor.

În timp ce făcea asta, Thor întinse mâna şi-l înşfăcă de gât; parcă ar fi prins un muşchi solid. Thor abia mai rezista. Braţele începuseră să-i tremure, în timp ce colţii se apropiau tot mai mult. Îi simţea respiraţia fierbinte pe faţă, îi simţea saliva picurându-i pe gât. Un mârâit puternic venea din adâncul pieptului animalului, asurzindu-l pe Thor. Ştia că va muri. Thor îşi închise ochii.

Te rog, Doamne. Dă-mi putere. Îngăduie-mi să lupt cu această fiară. Te rog. Te implor. Voi face tot ce-mi ceri. Îţi voi fi profund îndatorat.

Şi atunci se întâmplă ceva. Thor simţi o căldură teribilă crescând în corpul său, curgându-i prin vene, ca un câmp de energie care-l străbătea rapid. Deschise ochii şi văzu ceva uimitor: din palmele sale emana o lumină galbenă şi, în timp ce împingea înapoi gâtul fiarei, surprinzător, fu în stare  să-i egaleze forţa şi să o ţină la distanţă.

Thor continuă să împingă, până când împinse efectiv fiara înapoi. Forţa îi creştea şi simţi o ghiulea de energie—o clipă mai târziu, fiara zbură înapoi, Thor trimiţând-o la mai bine de trei metri. Căzu pe spate.

Thor se ridică, neînţelegând ce se întâmplase.

Fiara se ridică din nou. Apoi, într-un acces de furie, îl atacă din nou—dar, de data asta, Thor se simţea altfel. Energia curgea prin trupul său; se simţea mai puternic ca niciodată.

În timp ce fiara făcu un salt în aer, Thor se ghemui, o apucă de pântece şi-o azvârli, folosindu-se chiar de avântul acesteia.

Fiara zbură prin pădure, se lovi de un copac şi căzu la pământ.

Thor se holbă, uimit. Aruncase oare un sybold?

Fiara clipi de două ori, apoi îl privi pe Thor. Se ridică şi-l atacă din nou. De data aceasta, în timp ce fiara sărea, Thor o apucă de gât. Căzură amândoi, fiara fiind deasupra lui Thor. Dar Thor se rostogoli peste ea. O ţinu bine, sufocând-o cu ambele mâini, în timp ce fiara tot încerca să-şi ridice capul şi să-şi înfigă colţii în el. Pur şi simplu nu reuşi. Thor, simţindu-se din nou puternic, îşi înfipse şi mai adânc mâinile şi nu-i dădu drumul. Lăsă energia să curgă prin el. Şi, uimitor, curând se simţi mai puternic decât fiara.

Sugrumă syboldul până la moarte. În cele din urmă, fiara rămase fără vlagă.

Thor nu-i dădu drumul preţ de un minut întreg. Se ridică încet, fără suflu, holbându-se în jos cu ochii larg deschişi, în timp ce îşi ţinea braţul rănit. Oare ce se întâmplase? Oare el, Thor, tocmai ucisese un sybold?

Simţi că era un semn, că această zi nu era ca toate celelalte. Simţea că se întâmplase ceva important. Tocmai ucisese cea mai renumită şi temută fiară din regatul său. Singur şi neînarmat. Nu părea real. Nimeni nu l-ar crede.

Simţi că se învârte lumea cu el, în timp ce se întreba ce putere îl copleşise, ce însemna aceasta, cine era el într-adevăr. Singurii oameni despre care se ştia că au asemenea puteri erau druizii. Dar tatăl său şi mama sa nu erau druizi, deci nici el nu putea fi unul. Sau putea fi?

Simţind pe cineva în spatele său, Thor se răsuci şi-l văzu pe Argon stând acolo, privind în jos la animalul ucis.

„Cum aţi ajuns aici?” întrebă Thor, uimit.

Argon îl ignoră.

„Aţi fost martor la ce s-a întâmplat?” întrebă Thor, încă neîncrezător. „Nu ştiu cum am făcut-o.”

„Ba ştii”, răspunse Argon. „În adâncul sufletului, ştii. Eşti diferit de ceilalţi.”

„Era ca… un val de forţă”, zise Thor. „Ca o forţă pe care nu ştiam că o am.”

„Câmpul de energie”, spuse Argon. „Într-o bună zi, vei ajunge să-l cunoşti foarte bine. Ai putea chiar învăţa să-l controlezi.”

Thor se ţinea strâns de umăr; durerea era chinuitoare. Privi în jos şi îşi văzu braţul plin de sânge. Se simţea ameţit, îngrijorat de ceea ce se putea întâmpla dacă nu primea ajutor.

Argon făcu trei paşi spre el, se întinse, apucă mâna liberă a lui Thor şi i-o aşeză strâns pe rană. O ţinu acolo, se lăsă pe spate şi închise ochii.

Thor simţi o căldură răspândindu-i-se prin braţ. În câteva secunde, sângele lipicios de pe mână se uscă şi simţi că durerea începea să pălească.

Privi în jos şi nu putu să înţeleagă: era vindecat. Rămăseseră doar cicatricile, pe locul tăieturilor făcute de gheare, dar erau închise şi arătau a fi vechi de câţiva ani. Nu mai curgea nici sânge.

Thor se uită la Argon cu uimire.

„Cum aţi făcut asta?” întrebă.

Argon zâmbi.

„Nu eu am făcut-o, ci tu. Eu doar ţi-am ghidat forţa.”

„Dar eu nu am puterea de a vindeca”, răspunse Thor, nedumerit.

„N-o ai?” răspunse Argon.

„Nu înţeleg. Nimic din toate acestea nu are sens”, zise Thor, tot mai nerăbdător. „Te rog, spune-mi.”

Argon privi într-o parte.

„Unele lucruri trebuie învăţate în timp.”

Thor se gândea la ceva.

„Asta înseamnă că mă pot alătura  Legiunii Regale?” întrebă el, agitat. „Cu siguranţă, dacă pot ucide un sybold, atunci pot ţine pasul cu ceilalţi băieţi.”

„Bineînţeles că poţi”, răspunse el.

„Dar i-au ales pe fraţii mei, nu m-au ales pe mine.”

„Fraţii tăi nu ar fi putut ucide fiara.”

Thor se uită înapoi, cugetând.

„Dar m-au respins deja. Cum aş putea să mă alătur lor?”

„De când un războinic are nevoie de o invitaţie?” întrebă Argon.

Cuvintele sale pătrunseră adânc în mintea lui Thor. Îşi simţi trupul încingându-se.

„Vrei să spui că ar trebui să apar pur şi simplu acolo? Neinvitat?”

Argon zâmbi.

„Tu îţi făureşti destinul. Nu ceilalţi.”

Thor clipi şi, o clipă mai târziu, Argon dispăruse. Din nou.

Thor se răsuci privind în toate direcţiile, dar nu era nici urmă de el.

„Aici!” se auzi o voce.

Thor se întoarse şi văzu un bolovan uriaş în faţa sa. Simţise că vocea venea de sus, aşa că se căţără imediat pe stânca înaltă.

Ajunse în vârf şi fu nedumerit că Argon nu se găsea acolo.

Totuşi, din acest punct de observaţie, putea privi pe deasupra vârfurilor copacilor din Pădurea Întunecată. Văzu unde se termina pădurea, văzu al doilea soare apunând într-un verde închis şi, dincolo de acestea, văzu drumul care ducea la curtea regelui.

„Acesta este drumul tău. Dacă îndrăzneşti să-l urmezi.”

Thor se răsuci, dar nu văzu nimic. Era doar ecoul unei voci. Dar ştia că Argon era acolo, undeva, îndemnându-l înainte. Şi simţea, în adâncul sufletului, că are dreptate.

Fără o clipă de ezitare, Thor coborî de pe stâncă şi porni, prin pădure, către drumul îndepărtat. Grăbindu-se să-şi întâlnească destinul.